E toamna iar....

Da, e toamna iar...Nu ştiu pentru ceilalţi cum este, dar pentru mine începutul toamnei mă duce cu gîndul la şcoală. Si asta îmi rascoleste amintirile.

Îmi aduc aminte de tatăl meu care îmi spunea sa am grija ca începe şcoala, sa mai las joaca si sa mă pregatesc de şcoala. Pe-o ureche intra, pe alta ieşea si eu imi vedeam in continuare de-ale mele, pina in ziua in care chiar nu mai aveam ce face si trebuia sa merg la scoala.

Sa nu mă înţelegeţi greşit, nu am urat scoala, ci faptul ca mi se reamintea inceperea ei in momente in care eu nu vroiam sa ma gandesc la ea!! Acum imi vine sa zambesc cand imi aduc aminte cum plîngeam după ghiozdanul meu cu cărţile de şcoala, rămas in casa cînd am ieşit in fugă la cutremurul din '77...

E toamna iar....Un nou început de an scolar, de data asta cu altfel de emotii pentru mine!

"Fericirea are chipul tău..."

O expresie cunoscută de majoritatea dintre noi, veche în același timp, pe care o conștientizăm târziu...
Asta mi-a venit în minte astăzi la prima oră.Mă gândesc, oare pentru un copil ce "chip" are fericirea?
Al mamei, cu siguranță!!
Se adună anii și "chipul"se modifică.Apar primii "fluturi în stomac", când li se pare că toată lumea se învârte în jurul unei ființe , care de data asta nu mai e mama!!
La maturitate, se complică nițel lucrurile!Apare interesul propriu, caracterul este definit.Dacă ar fi să mă raportez la perioada prin care trecem acum, pentru foarte mulți dintre noi fericirea are "chipul" banilor!!!
Adevărat, dar nu în totalitate!!! Oare cei cu mulți bani sunt cu adevărat fericiți, sau numai mimează acest lucru?! Părerea mea e ca doar afișează asta!
După cum spunea si Einstein, totul este relativ, deci si fericirea! Isi modifică "chipul" in fiecare zi, după nevoile fiecaruia.
De multe ori nu conștientizam cât de aproape suntem de fericire, cât de puțin ne trebuie pentru a fi cu adevărat fericiți : un zâmbet, o strângere de mână, un simplu "mulțumesc" spus atunci când trebuie....toate acestea dacă vin de la cine vrei tu!!

De ce ne scuzam in permanenta?

Sintem adulti, dar comportamentul nostru de astazi reflecta educatia, evenimentele ce ne-au marcat evolutia, influenta persoanelor ce s-au aflat sau se afla linga noi..., in esenta totul ne influenteaza!
Teoretic, tot ceea ce facem, ceea ce gindim este in concordanta cu ceilalti. De ce? Asa e normal? Si normalitatea asta, alt subiect!,e relativa, nu?Ca si fericirea, alt subiect mult disputat....
Atunci asa s-ar putea explica faptul ca ne gasim in permanenta scuze pentru ceea ce facem sau, si mai rau, pentru ceea ce nu facem.Sau mereu incercam sa gasim vinovati pentru ceea ce se intimpla.
Spre exemplu, cazul Madalinei Manole:se cauta vinovati cind, de fapt ea si-a facut rau singura!!"Vinovati morali" cica!!Asta nu e un mod de a cauta scuze?Parintii ii cauta scuze, nu?E mai usor sa-i accepte moartea in felul asta, nu vor sa recunoasca despre copilul lor ca ar fi putut fi egoist, incit gestul ei afecteaza viata celor ce ramin in urma...
Ce fel de suflet ai sa-ti condamni tu copilul la o viata fara mama, iar mama e unica pentru fiecare dintre noi?! E odios, fara cuvinte, e dovada unui egoism dus la extrem, cind se stie ca orice parinte traieste 90% pentru copiii sai!!
Asadar, orice facem e legat de restul...Cum ramine cu "responsabilitatea" faptelor noastre?E vorba de coloana vertebrala, lucru tot mai rar intilnit la tot mai putine persoane in ziuz de azi!
Ne simtim mai bine daca gasim tot timpul scuze pentru faptele noastre. Lucrul asta ne adoarme constiinta, si asa vai de ea...E bine oare??!

Mai citeste cineva?

Va mai amintiti de "Povesti nemuritoare"sau aventurile de mai tirziu scrise de Jules Verne si multi alti scriitori ce ne amintesc de copilarie?
Astazi se incearca cu disperare reintroducerea acestor romane si carti de aventuri"ca suplimente" atasate la diferite ziare si reviste.Incercare esuata, insa! Elezac in continuarein chioscuri sau ajung in librarii. Nu pot concura cu calculatorul si televizorul!
Dupa o zi obositoare e mai usor sa te relaxezi in fata televizorului sau a computerului.
Noi, cei din generatiile mai "vechi", am avut perioada noastra de lecturi care ne-a dezvoltat vocabularul, reusim astazi sa scriem 2-3 fraze coerente;dar ce facem cu copiii nostri, la care observam ca lectura a ajuns un subiect "tabu"?O parte din ei vorbesc incorect si scriu intr-un stil oribil, plin de prescurtari (genul "mess").Daca incerci sa citesti ceva scris de ei , iti cam prinzi urechile, iti da senzatia ca esti depasit.Oare e bine sa ii lasam in lumea lor?
Cu siguranta, NU!!Trebuie sa-i urmarim de la distanta, sa le descoperim punctele de interes, si sa cautam impreuna cu ei diferite lecturi, mai tirziu chiar romane, pe care sa le citeasca cu placere.
Nu prea sint de acord cu referatele luate de pe net!Vor exista si exceptii, dar mult mai bine se imprima in memorie cartea citita .Internetul sa fie ajutorul pe care noi nu l-am avut cu ani in urma.Sa nu fim ipocriti si sa recunoastem ca si noi l-am fi folosit daca exista.
Nu sint de acord nici cu unii parinti care pun pe ultimul loc achizitionarea unui computer pentru copii lor.Isi are si acesta rolul sau in educatie, mai ales in vremurile astea!
Nu exista o regula prin care sa ne determinam copiii sa citeasca, noi trebuie sa le descoperim placerile si acolo trebuie "sa lucram".Sa nu le cerem sa citeasca aceleasi carti care ne-au placut noua, sau cei place altuia!Fiecare cu stilul lui!Sa incercam sa-l descoperim!
Edificil sa fii parinte, nu? Dar si cind vom culege roadele eforturilor noastre!!!